Nu cred că există om care să nu își dorească să fie fericit. Tocmai de aceea, la creație, Dumnezeu a avut în vedere și fericirea noastră. Și nu vorbim despre o fericire de scurtă durată, ci despre una permanentă. Așa găsim scris pe paginile Bibliei:

„Domnul ne-a poruncit să împlinim toate aceste legi și să ne temem de Domnul Dumnezeul nostru, ca să fim totdeauna fericiți... ” (Deuteronomul 6:24)

Înțeleg de aici că fericirea nu este un cec în alb dat omului, ci este condiționată de împlinirea cu scumpătate a poruncilor Sale, așa cum subliniază și versetul următor. (25)

Pentru a se bucura de ea, omul a fost așezat inițial în grădina Edenului, având părtășie în fiecare zi cu Dumnezeu. Diavolul nu a văzut cu ochi buni această relație strânsă și a plănuit distrugerea ei, știind bine că, odată cu ea, va nimici și fericirea omului. Dacă această stare era strict legată de ascultare, era clar că planul diavolului urma să-l determine pe om să calce porunca. Așa s-a și întâmplat: porunca a fost nesocotită, iar fericirea a fost pierdută.

Din acel moment, în căutarea fericirii pierdute, omul și-a trasat propriul drum, după gustul și gândirea sa. Numai că propria rațiune, lipsită de prezența lui Dumnezeu, a avut ca rezultat o minte deșartă, îndreptată în fiecare zi spre rău.

Apostolul Petru consemnează rezultatul: „Fericirea lor este să trăiască în plăceri ziua în amiaza mare.” Nu ni se spune clar ce fel de plăceri erau, dar în același verset este menționat faptul că acești oameni erau întinați, spurcați și că își vor lua plata pentru nelegiuirile lor. Este limpede că și-au găsit „plăcerea în nelegiuire” (2 Tesaloniceni 2:12). Aceasta este, în esență, fericirea oferită de plăcerile lumii.

Dumnezeu nu este împotriva ca omul să trăiască în plăcere, însă El vine cu propria Sa ofertă: „Fiule, dă-Mi inima ta, iar ochii tăi să-și găsească plăcerea în căile Mele!” (Proverbe 23:26).

Acceptă omul o asemenea ofertă pentru fericirea sa? Cu siguranță, cei mai mulți - nu acceptă. Ba mai mult, o socotesc o nebunie — cea pe care Pavel o numește „nebunia crucii”. Puțini sunt cei care acceptă să renunțe la plăcerile păcatului (care sunt doar de o clipă) pentru a-și găsi plăcerea cugetând zi și noapte la Legea Domnului. Psalmistul îl numește fericit pe un asemenea om (Psalmul 1:1). Dar câți simt astăzi că au nevoie de această fericire?

Fericirea lumii nu este compatibilă cu cea oferită de Dumnezeu. Urcându-L pe munte, diavolul I-a arătat lui Isus că fericirea pe care o oferă el strălucește în comparație cu fericirea oferită de Dumnezeu. La prima vedere așa pare...

Tocmai de aceea, creștinul se află permanent în pericolul de a privi la fericirea celor lumești și de a face comparații. Întotdeauna ni se va părea că fericirea lor este mult mai mare decât a noastră. Avertismentul îl găsim în Psalmul 73, un text scris dinadins pentru învățătura noastră.

Iată ce mărturisește psalmistul, un om credincios:

„Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată. Totuși, era să mi se îndoaie piciorul, erau să-mi alunece pașii când mă uitam cu jind la cei nesocotiți, văzând fericirea celor răi.”

Ce vrea să spună autorul? A ajuns în punctul în care dorea și el fericirea celor răi, iar neputința de a ajunge la ea l-a adus într-o stare de „alunecare” premergătoare căderii.

În timp ce el se simțea „în fiecare zi lovit și pedepsit”, observa la cei răi următoarele aspecte:

Nu au parte de suferințele omenești și nu sunt loviți ca ceilalți oameni (v. 5).

Li se bulbucă ochii de grăsime și au mai mult decât le-ar dori inima (v. 4,7).

Râd și vorbesc de sus (v. 8).

„Așa sunt cei răi: totdeauna fericiți”, concluzionează inițial psalmistul. Însă, mergând mai departe, el constată că o astfel de fericire este de scurtă durată și trecătoare. Intrat în sanctuarul lui Dumnezeu, este nevoit să-și schimbe percepția și încheie psalmul astfel: „Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu... ” (v. 28).

Oare cum de și-a schimbat atât de repede părerea despre adevărata fericire? Și oare câți credincioși de astăzi mai consideră că această apropiere este fericirea care trebuie căutată?

Psalmistul a trecut cu bine de acest pericol, s-a redresat din derapaj și a înțeles că fericirea oferită de Dumnezeu este mai presus de cea a lumii materiale. Există însă și riscul de a aluneca fără a te mai redresa.

Un astfel de caz este Solomon, consemnat pe paginile Bibliei tot pentru învățătura noastră. Să-i urmărim mărturia: „Am zis inimii mele: «Haide, vreau să te încerc cu veselie și gustă fericirea. »” (Eclesiastul 2:1).

Dar nu era acest om fericit în starea în care se găsea deja? Eu cred că da. Însă el a căutat fericirea în hazard și într-un lux dus la extrem. Solomon descrie itinerariul pe care și l-a propus și obiectivele atinse doar pentru satisfacția carnală:

A hotărât să își veselească trupul cu vin, în timp ce inima îi stăruia în nebunie.

Și-a zidit case, și-a sădit vii, grădini și livezi cu tot felul de pomi.

Și-a făcut iazuri, a cumpărat robi și roabe, a avut cirezi de boi și turme de oi mai mult decât oricine înaintea lui în Ierusalim.

A strâns argint, aur și bogății împărătești.

Și-a adus cântăreți, cântărețe și desfătarea fiilor oamenilor: o mie de femei.

V-ați imaginat vreodată ce „Babilon” era la curtea împăratului care ceruse de la Dumnezeu înțelepciune, pentru ca la scurt timp să o folosească doar pentru confortul său și al apropiaților săi, în timp ce poporul ajunsese într-o sărăcie cumplită?

Oare Solomon era cu adevărat fericit în această stare? Mărturia sa de la final ne spune clar că nu: „Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcuseră mâinile mele... am văzut că totul nu este decât deșertăciune și goană după vânt.” Când Solomon a sfârșit tot ce își propusese, și-a dat seama că au venit „anii în care nu mai găsești nicio plăcere” (Eclesiastul 12). Și-a încheiat viața în jur de 70 de ani, lăsând în urmă o agoniseală inutilă. Ce lecție extraordinară de viață!

Ce este, de fapt, fericirea?

Omul se află într-o alergare continuă după fericire. Însă totul depinde de locul în care o cauți. Dacă ar fi să o definim, am putea spune așa: fericirea este o stare de bine ce provine dintr-o inimă mulțumită. Ea este suma tuturor bucuriilor din viața de zi cu zi. Bucuriile mici și mari îl fac pe om fericit; fără ele, fericirea nu ar exista.

Cu toate acestea, în realitate, pentru mulți oameni bucuriile par puține sau inexistente. Există atâtea realități dureroase care umbresc viața de zi cu zi:

Copii care au părinți bolnavi sau părinți care îngrijesc copii cu dizabilități.

Lipsa unui loc de muncă, în timp ce resursele țării sunt risipite (jefuite).

Singurătatea apăsătoare, divorțul și mamele care se luptă singure să își crească copiii.

Stresul, depresia și grija zilei de mâine, resimțite mai ales în familiile numeroase.

Despărțirea dureroasă de cei dragi, prin deces.

Toți aceștia sunt factori care țin departe fericirea pământească de copii lui Dumnezeu.

(Încă din copilărie, am cunoscut în biserica noastră o femeie credincioasă extrem de încercată. Era bătută și prigonită aspru pentru credința ei de către un soț ateu; fusese chiar torturată. În cea mai mare parte a căsniciei, ei nu au avut nicio comunicare, dormind în camere separate. Cu toate acestea, când el nu era acasă, ea intra în camera lui pentru a face curățenie și pentru a-i pune mâncare pe masă. El a avut un sfârșit relativ ușor, însă ea a fost lovită ulterior de o paralizie care a țintuit-o la pat pentru tot restul vieții. Ginerele ei mi-a mărturisit la un moment dat: „M-am rugat lui Dumnezeu pentru ea și am zis: Doamne, dă-i și ei măcar un gram de fericire aici!” Așa a fost și așa s-a sfârșit viața unui erou al credinței - în suferință)

De aici tragem concluzia că adevărata noastră fericire nu poate fi deplină aici, în această „Vale a Plângerii”, ci sus, pe Muntele fericirii eterne. Fericirea veșnică are ca punct de pornire o promisiune care nu trebuie ratată sub nicio formă:

„Fericiți sunt sfinții  ce au parte de întâia înviere!” (Apocalipsa 20:6)

Dacă pierzi această fericire, ai pierdut totul. Spre această țintă trebuie să tindem cu toții. Spuneam că fericirea este compusă din bucurii. Dincolo, în veșnicie, va exista o singură bucurie deplină, care va dăinui pentru totdeauna:

„Astfel, cei răscumpărați de Domnul se vor întoarce, vor veni în Sion cu cântări de biruință și o bucurie veșnică le va încununa capul; îi va apuca veselia și bucuria, iar durerea și gemetele vor fugi!” (Isaia 51:11)

Da, „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21:4).

Atunci va începe adevărata și deplina fericire...

Fiți binecuvântați!